Cand am ridicat cana din care mai devreme bausem compot am vazut ca mai era o cireasa, desi eram sigura ca le mancasem pe toate. Aveam senzatia ca tocmai ce aparuse acolo. Am analizat usor acest aspect si am mancat-o apoi cu dubla satisfactie.
Daca am fi fost intr-un roman de Murakami acest mic incident ar fi fost doar aparent insignifiant. Mi-am amintit ca mai pronuntasem fraza asta odata, adresandu-ma lui Thierry, referitor la pisica lui care in ultima vreme dormea cam mult. El mi-a raspuns simplu, ca de obicei, ca asta nu prea are nici un sens. Eu m-am dus sa mestec in spaghete si m-am gandit oare cum poate Thierry sa fie asa de cerebral si calm si cum tot ce spune el pare mereu atat de firesc. Thierry nu admite posibilitatea ca pietrele ar putea sa vorbeasca si sa trimita mesaje ascunse, nici ca oile ar fi ceva mai mult decat niste oi. Thierry e inginer si nu are inima intr-un borcan pe birou, ii plac chitarile si chitaristii, gateste si nu vorbeste niciodata despre el. Ii place in schimb sa asculte, dar ti-o reteaza foarte elegant, de nici nu simti, atunci cand considera ca ai intrecut vreuna din masurile pe care el a reusit sa si le stabileasca si in confortul carora isi duce existenta echilibrata. Nu isi bate prea mult capul cu probleme neimportante, face un lucru atunci cand trebuie facut si nu se lasa sa ajunga in situatii limita. Sau poate ca nici o situatie nu pare disperata atunci cand o mediaza el. Lui Thierry nu i-ar placea sa vorbim toate astea si m-ar intreba de unde stiu eu sigur. Dar Thierry, desi nu te stiu de multa vreme, sunt sigura, sigura, ca tu nu ai fi fost atat de incantat sa gaseti o cireasa in cana din care tocmai bausei compot si credeai ca le-ai terminat pe toate.
Dar eu m-am agatzat de ea pentru ca operatiunea asta ma ajuta sa aman cu macar 3,57 secunde realitatea, proiectele, toate fricile, banii, spalatul rufelor si mailurile nesuferite pe care trebuia sa le scriu. da ... eram la o cireasa distanta de toate astea.
No comments:
Post a Comment